Cirus – fragment
E o zi ploioasa, rece…poate putin cam rece chiar si pentru gustul lui Cirus. Imbracat in sacoul ocru de raiat si rasturnat in fotoliul lui preferat, Cirus contempla vantul. Il amuza teribil sa vada cat de exuberant alearga printre ramurile dezgolite ale castanilor, cum piaptana in raspar firele carunte de iarba, cum suiera pe la geamuri incercand sa intre in vorba cu serioasele draperii de plus visiniu.
Il compatimeste si-l admira in acelasi timp. Ii seamana oarecum in incapatanarea cu care incearca sa se strecoare prin cel mai fin orificiu al ferestrei, in indarjirea cu care anima gramezile de frunze uscate intr-un dans mistic dandu-le un nou rost. E mereu proaspat, exuberant si usuratic…asa ca el, uneori. Si totusi e atat de trist si singur. Nu are forma, nu are un loc al lui. E un vesel hoinar cu mii de tovarasi… de-o clipa.
Paseste incet spre usa de la terasa. Ezita indelung in spatele draperiei, desenand cerculete pe geamul aburit. Parca ar fi un nor sau o cana de cafea, isi zice in sinea lui scrutand cu atentie conturul desenat. Dincolo de gean se intinde tacuta peluza de un verde ireal, stropita pe alocuri cu frunze de stejar. Cu un sunet metalic, scurt si hotarat, apasa pe clanta argintata. Niciodata nu s-a simtit mai rece si mai umeda in mana lui.
Infasurat in gulerul hainei si cu pipa fumegand furios in vantul de toamna, Cirus contepla cu tristete cei doi stejari batrani. In urma lor se deschide larg aleea de intrare, cu artari si plopi brodata atent pe margini . In vuietul rafalelor de vant si invaluit de fumul spumegand al pipei, pietrisul aleii scrasneste ritmic. Se apropie de poarta…
